Un drum de 14 ani plini de dificultăţi, dureri, dar, în special, clipe mai mult decât frumoase. 14 ani de iubire necondiţionată, chiar şi în faţa unor vremuri a căror greutate nu poate fi descrisă. 14 ani de mângâieri sufleteşti din partea unei fiinţe de 3 kilograme jumate şi cu blana cafea-cu-lapte.
Am primit-o de ziua mea, în anul 1998, după un an de la dispariţia unei alte vietăţi care îmi umplea sufletul, furată de nişte oameni răi, geloşi…
Era un ghemotoc pufos alb printre alte ghemotoace pufoase de 6 săptămâni. Mămica lor stătea într-un colţ, privind mândră peste puii ei frumoşi într-un moment de linişte. La un moment dat, ghemotocul s-a desprins din jocul cu fraţii şi surorile ei şi s-a apropiat să mă miroasă. Am luat-o în braţe, iar ea s-a cocoţat pe umărul meu şi s-a făcut guler în jurul gâtului. Nu m-au mai interesat restul puilor, care erau prinşi în jocul lor, sărind şi dându-se de-a dura.
A venit acasă cu mine, unde s-a integrat foarte bine printre alte 3 pisici adulte. Următoarea nedumerire: ce nume să-i punem? Răspunsul a venit rapid din partea fratelui meu mai mare. Ţuţi. Şi Ţuţi a rămas.
Ţuţilina noastră a crescut uşor-uşor, blana închizându-se la culoare, devenind treptat din ce în ce mai cafenie. O frumuseţe de pisică birmaneză, cu ochii albaştrii şi blana lungă. Jucăuşă la începutul vieţii, mai apoi s-a liniştit. Obişnuia să îmi sape în păr, pe vremea când aveam părul lung, în spatele urechii. Lua un smoc de păr în gură, dădea drumul la ‘motoraş’ şi începea să mă maseze cu lăbuţele. Aşa reuşeam să adorm, deşi fratele şi vărul meu ascultau Metallica tare la ore nepotrivite (iar eu trebuia să mă scol devreme pentru şcoală). Mânca ce mâncam şi noi, la vremea respectivă din păcate nu ne permiteam să-i cumpărăm mâncare specială pentru animale. Dacă aveam pepene, pepene mânca, dacă nu era nimic altceva în afară de ceai de mentă cu pâine, împărţeam cu ea chiar şi ultimul colţişor. Cum ajungeam acasă cu pâine proaspătă, ne mieuna şi se gudura pe lângă noi până îi dădeam ei primul colţ.
Vremurile grele s-au mai domolit şi ne-a mutat la un apartament cu 3 camere în chirie. Nu a durat mult şi tatăl meu vitreg (Dumnezeu să-l odihnească în pace) a adus acasă un pui micuţ de pisică, salvat din gura unei haite de câini. Era rănită destul de grav la un ochi şi avea câteva zgârieturi, dar, în rest, se ţinea bine. Am îngrijit-o şi, până i s-a vindecat ochiul, ea crescuse, dar ochiul rănit rămăsese mic. Aşa am denumit-o Ochiuţa. Ţuţi a adoptat-o foarte repede, fiind mai mămoasă de felul ei. Ochiuţa era cea zăpăcită, alergând prin toată casa ca bezmetica, iar Ţuţi o privea atentă de pe canapea.
Nu după foarte mult timp, ne-am mutat la curte, un teritoriu nou, plin de alte pisici şi motani adevăraţi. Aveam lângă noi, în dreapta, un motan birmanez frumos foc, dar imens, de două ori cât Ţuţilina noastră. Cum a văzut că e rost de ‘încălcat teritoiul’, s-a aciuat pe aleea către poartă să facă cunostinţă cu noile venite. Şi, pe cât de zăpăcită şi sălbatică era Ochiuţa, pe atât de monstru a devenit Ţuţi când a văzut motanul venind ţanţoş, cu coada ridicată. Ţuţilina noastră a spălat cu el pe jos, pe cât era el de mare. Nu voi uita niciodată ce moacă satisfăcută avea, venind cu coada pe sus către Ochiuţa şi cu un smoc mare de blană în bot. Şi aşa, prinţesa noastră calmă şi liniştită a devenit apărătoarea curţii, punând toţi motanii la punct.
Mai târziu a făcut şi o tură de 4 pui, dintre care numai 2 au supravieţuit. Două fete frumoase, una birmaneză tigrată pe spate şi alta lion-like, cu coamă. Le-am dat pe amândouă de nevoie, din păcate, proprietarii casei unde ne-am mutat cerând cât mai puţine animale de companie. Ochiuţa a fugit până la urmă, noi rămânând cu prinţesica noastră.
A venit şi anul 2003, an în care suferinţa a ajuns la cote maxime, când Dumnezeu s-a hotărât să-l ia pe tatăl meu vitreg din cauza unui infarct. Ţuţi a fost acolo să ne ţină tari, mai ales pe mama, care l-a iubit foarte mult. La două săptămâni am aflat că şi tatăl meu a decedat, iar, la câteva luni distanţă, s-a stins şi mama tatălui meu. Dar, tot răul înspre bine, noi am rămas în apartamentul bunicii şi zilele de chirie s-au terminat. În sfârşit ne liniştiserăm, şi acolo am rămas până m-am mutat cu soţul meu.
Am observat, după câţiva ani, că Ţuţi devenise din ce în ce mai apatică, având în vedere că era singură câteva ore bune, eu fiind la liceu iar mama şi fratele la muncă. Şi mi-am exprimat dorinţa că mai vreau o pisică, de data asta să fie neagră şi să o cheme Pukka. Azi aşa, mâine aşa, până la urmă mama mi-a ascultat rugile şi m-am trezit într-o zi cu o sacoşă mişcătoare din partea mamei. Eram în clasa a 12-a, cu piciorul în ghips. Am avut grijă să spăl ambele pisici şi să le şterg cu acelaşi prosop să preia fiecare mirosul celeilalte. Ţuţi nu a fost prea speriată de noua chiriaşă, Pukka era mai sălbatică, fiind salvată de pe stradă de mama. A văzut-o, a plăcut-o şi a considerat voi fi mulţumită de alegea ei, având în vedere că nici nu-i verificase sexul când a înşfăcat-o. Norocul meu că s-a dovedit a fi fată.
Timpul a trecut iar cele două au devenit foarte bune prietene, dormind amândouă în braţele mele. Era bătaie pe locul cel mai apropiat de mine, până reuşeau fetele să se aşeze comod pentru somn. Şi ce cor superb mă adormea în fiecare seară! Fiecare ‘motoraş’ îmi îmbia urechile în fiecare seară. După ce adormeam, se ridicau de lângă mine şi se aşeza fiecare la locul ei, una la cap şi una la picioarele mele.
Liceul a trecut într-o clipă, aş putea spune, şi m-am trezit la facultate. Având talent la masaj, mama a considerat că aş putea face ceva în viaţă cu masajul, aşa că mi-a plătit un curs de tehnician maseur de 8 luni. Aşa l-am cunoscut pe soţul meu şi, astfel, după vreo 6 luni, m-am mutat la el în timpul unor renovări la noi acasă. După o lună de stat la el, nu m-a mai lăsat să plec de lângă el, pisicile rămânând în grija mamei mele. S-au consolat una pe cealaltă, mama văzându-şi copilul crescut, la casa lui, iar Ţuţi neavând la pieptul cui să adoarmă. Aşa că mama a devenit repede un înlocuitor, dormindu-i pe pernă, pe capul mamei, iar Pukka la picioare. Aşa au supravieţuit amândouă timp de 5 ani.
A venit nunta, luna de miere şi, la nouă luni distanţă, îngeraşul meu, Alexandru Lucian, care a crescut destul cât să le fac cunoştinţă. A fost mai mult decât încântat băiatul, având în vedere că Ţuţi a stat la smotocit fără să crâcnească, deşi Alexandru o trăgea cu nădejde de urechi şi coadă. Nu a sărit să-l zgârie sau să-l muşte o dată. A stat cuminte la smotocit şi, cum prindea ocazia, fugea şi se ascundea sub scaun.
De ceva timp începuse să se simtă rău, vârsta spunându-și cuvântul. Nu prea mai mânca şi nu mai alerga aşa de mult după zăpăcita de Pukka. Am încercat s-o redresăm cu vitamine, îşi revenise vreo două săptămâni, dar acum 5 zile s-a oprit din mâncat şi băut. Pur şi simplu nu a mai băut strop de apă şi nu a mai mâncat nimic. Mama îi băga cu siringa apă şi supă, cât de cât să mănânce ceva, dar nu asimila nimic. Ultima dată când am văzut-o era aşa de slabă că m-am speriat, şi am ştiut că nu se mai poate face nimic. Se vedea pe ea că suferă şi nu am putut suporta, aşa că i-am zis mamei de ultima soluţie. Eutanasiere. A vorbit şi cu fratele meu şi au decis că aşa e cel mai bine.
Nu ştiu cum s-a nimerit ca în seara respectivă să îmi uit cheile la mama şi să fiu nevoită a doua zi să fac o oprire la frate-meu la servici să le recuperez, înainte de drumul oribil pe care avea să-l fac. Eram obosită de nesomn, nereuşind să mă odihnesc cu gândul la Ţuţi, iar stomacul mi se învârtea, gândindu-mă la ce voi face, cum voi putea să o iau de acasă şi să o duc pe ultimul drum (în braţe), chiar dacă era pentru ea, să-i curm suferinţa prin care trecea.
Când am ajuns acasă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă duc la baie, tremurândă. Trebuia să-mi revin şi să-mi găsesc curajul. Trebuia să fiu curajoasă pentru ea. Am ieşit din baie şi m-am aşezat pe canapea cu un nod în gât. Apoi m-am ridicat şi m-am dus ţintă la locul unde dormea ea şi am încremenit. Am pus mâna pe ea să fiu sigură, dar deja ştiam. Se dusese spre un loc mai bun, după 3 zile de suferinţă. Înainte ca eu să o pot duce la veterinar pentru eutanasire. În sinea mea I-am mulţumit lui Dumnezeu că nu m-a lăsat să trec prin asta şi, apoi, am bufnit în plâns, ştiind că nu o voi mai ţine în braţe şi ea nu se va mai gudura de bărbia mea în semn de mulţumire pentru mângâieri. L-am chemat pe soţul meu să mă ajute cu ea, negăsindu-mi curajul să o văd inertă, fără viaţă. A împăturit-o cu grijă în păturica ei şi am dus-o la cabinetul veterinar, cei de acolo promiţându-mi că o vor incinera, şi că nu o vor arunca pe vreun câmp în scârbă. Eu aşa sper că s-a întâmplat.
Acum ne vom trăi viaţa în continuare, fără iubirea necondiţionată care ne-a înconjurat timp de 14 ani. Ne va veghea şi proteja din Rai până când şi noi ne vom stinge. Dar rămân cu speranţa că ne vom revedea, numai atunci când va fi momentul.
R.I.P. Ţuţi.
OMG, există aşa ceva în Bucureşti???
)
